Saturday's book....again

            Iata-ne ajunsi din nou la subiectul despre care as putea scrie la orice ora. Din pacate, am fost cam ocupata cu sesiunea, cu invatatul, si nu am  reusit sa mai aduc eroii din cartile sufletului meu, aici, in "cutiuta mea cu bucurii", insa, sper ca romanul recomandat astazi o sa va aduca, daca nu un zambet necontenit,  macar unul fugar. Este vorba despre"Fiul risipitor", de Radu Tudoran, un roman care mi-a inseninat zilele lungi de vara , care m-a invatat multe lucruri si in care m-am regasit.
           "Fiul risipitor" este un roman care are o poveste de dragoste dulce-amara, cu momente care abunda de dragostea personajelor, dar care ne intristeaza cu durerea eroinei, o copila care este initiata in tainele dragostei cand nici nu se astepta, ce ajunge o femeie care iubeste cu pasiunea unei Eve ce nu a cunoscut pacatul, si care sfarseste simtind o durere pe care o intalnim in tragediile lui Sofocle. Ea este Eva, femeia care iubeste cu toata puterea ei un Adam anonim, aproape fara chip, care revine din cand in cand in viata ei pentru a o debusola complet si care pleaca fara a-i da prea multe explicatii.
          Ajunge sa fie intemnitata si acolo il va cunoaste pe viitorul ei sot, Otto von Seele, fiul cuminte. Sosirea iubitului pe neasteptate o face sa se isi paraseasca caminul pentru a petrece cateva clipe efemere cu acesta. Desi are doar douazeci de ani, Eva se simte obosita, sfarsita si se imbolnaveste grav. Ia hotararea de a-l respinge data viitoare, dar ideile logice se sfarma in fata iubirii si constata cu uimire si inciudata ca El este unic in inima ei: sufera pentru El, accepta compromisuri, dar il si uraste de moarte. Aceste doua sentimente extreme se amesteca in fiinta Evei, ii coordoneaza existenta.
         El o paraseste invocand motive banale, care nu pot convinge pe nimeni, apoi revine si se asteapta ca totul sa fie la fel. Cand se intoarce, Eva ii spune plangand “te-am asteptat mai mult decat un caine”, iar El ii raspunde cu convingere “am sa ma intorc intotdeuna!”. Si asa s-a intamplat...fie ca avea nevoie de ajutorul ei, bolnav fiind, fie ca pur si simplu avea nevoie de dragoste si atentie, stia ca are un loc pastrat langa Eva, un loc in care putea sa se refugieze oricand. Asta pana cand Eva, cu sufletul sfasiat, ii spune sa plece, sa arunce cheia de la apartamenul ei si sa nu se mai intoarca niciodata.
        Cautarea febrila din final – a iubitului si a cheii de la apartament –ne demonstreaza inca o data disperarea feminina, puterea de iertare si de dorinta de a a-l avea aproape pe barbatul iubit, indiferent ce s-ar intampla, pentru ca, intr-adevar, "dragostea e oarba". Intrebarea repetata la nesfarsit printre ruinele ramase dupa bombardament “esti aici?” o fac sa-si dea seama ca El va fi intotdeuna “aici”, adica in inima si mintea ei, asa cum si ea era jumatatea Lui.
         E  o poveste de dragoste dureros de disperata, o dragoste eterna, ce intra in transcendent, o poveste ce te face sa o citesti pe nerasuflate, tocmai din dorinta de a descoperi finalul, acel final pe care il asteptam cu totii, care speri sa iti raspunda la intrebarea: "ce o sa fie cu noi, dragostea mea?". 
         Read and enjoy!

Nichita din nou...

                 Îmbrãtisarea

Când ne-am zarit, aerul dintre noi

si-a aruncat dintr-o data

imaginea copacilor, indiferenti si goi,

pe care-o lasa sa-l strabata.

Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,

unul spre celalalt, si-atat de iute,

ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,

si ora, lovita, se sparse-n minute.

As fi vrut sã te pastrez în brate

asa cum tin trupul copilariei, intrecut,

cu mortile-i nerepetate.

Si sã te-mbratisez cu coastele-as fi vrut.

I live just for little moments...

          Cine suntem? Cu fiecare zi ce trece construim cate ceva...ne construim o personalitate, o cultura, ne dezvoltam inteligenta, ne construim o viata din care nu ne lipsesc prietenii dragi, speranta, apusul si dragostea. Doar ca sa putem sa numaram clipele dragi, si nu anii care trec in zbor.
         Sunt momente scurte de fericire care merita toata energia si preocuparea noastra. Momente de care ne amintim apoi cu nostalgie, stand in hamacul de la mare si ascultand pescarusii. Suntem tot ceea ce zarim cand privim in jos din varful turnului ce poarta numele nostru: suntem zambet, culoare, speranta, visare, credinta, durere, emotie si lacrimi. Suntem tot ceea ce vrem sa fim.
         Toate momentele acestea ne completeaza si ne individualizeaza. O fericire mare? Pff....mai bine imi indes mainile in buzunar si imi numar pasii din Cismigiu. Mai bine ii zambesc batranelului din stanga, care ii sopteste sotiei sale:"I fall for you every single day". Nu am o fericire mare, care sa ma ajute sa imi scriu romanul..sunt alcatuita din momente scurte de fericire care ma fac sa zambesc in orice clipa, mai ales cand imi amintesc de copii mei de la gradi care se opresc in mijlocul lectiei si spun: "Ce-mi place de tine Andreea". Ei sunt fericirea mea.
        Suntem alcatuiti din tot ceea ce facem in fiecare zi. Nu degeaba se spune ca trebuie sa profitam de fiecare moment, sa zambim in fiecare clipa, sa ne bucuram de ceea ce avem si sa nu tanjim dupa ceea ce ne lipseste. Nu am tone de fericire...cat de aici pana la cer. Am doar credinta, ii am pe copii mei magici si un zambet mare. Ah! si speranta ca undeva, candva, voi putea sa imi tin romanul in mana, inconjurata de prietenii mei si sa spun: "Am reusit!"

Little school sau Tara Minunilor

 

             Nu a trebuit sa urcam pe un vrej de fasole, nici sa ne luptam cu balauri, vrajitoare, sau chiar cu morile de vant, ci a fost de ajuns sa deschidem o usa pentru a descoperi o lume minunata, din care nu lipsesc zanele cu puteri magice, aventuri si multe surprize. Este vorba despre cresa Little School, un loc din care am norocul sa fac si eu parte, avansand cu pasi repezi in tainele limbii engleze impreuna cu copii mei.
            De ce o cresa si nu o bona? Din sute de motive...nu numai ca la cresa exista persoane care stiu cum sa se poarte cu copii, cunosc intreaga lor perioada de dezvoltare intelectuala si iti garanteaza siguranta copilului tau, ba chiar acestea sunt concentrate pe imbinarea "utilului cu placutul" printr-o serie de extraactivitati menite sa dezvolte atat abilitatile intelectuale, cat si practice ale respectivului copil. Pe de alta parte, nu exista riscul de a avea o bona care sa se complaca in a avea o grija superficiala de copilul incredintat, care sa il lase sa se uite la tv, fara a-i acorda o atentie deosebita.
          La Little School e o culoare de apus, e miros proaspat de soare, e veselie...toate astea contureaza un mediu potrivit pentru dezvoltarea unui copil, mai ales ca intre perioada 3-5 ani acumuleaza cele mai mari cunostiinte, putandu-se bucura astfel de cursuri de pictura, dans, tenis de camp si multe multe surprize asigurate de zanele cele bune. In plus, se stie ca principiul optimismului e cel care sta la baza unei bune educatii iar aici, la Little School, buna-dispozitie nu lipseste niciodata. E cheia de a patrunde in aceasta lume minunata a copiilor si e muzica neintrerupta ce rasuna in intreaga cresa.
          Asadar, care este locul propice pentru o buna dezvoltare a copilului tau? O cresa care sa se ocupe de tot ceeea ce inseamna educatie, sau o bona care risca sa traiasca sub egoismul propriu fiintelor umane si sa nu acorde atentia cuvenita copilului in perioada cea mai importanta a vietii lui? Eu as opta fara a sta pe ganduri la prima varianta.
          Pentru a descoperi mai multe despre tot ce inseamna Little school puteti intra aici: www.littleschool.ro

Pe locuri, fiti gata....

         Soarele e aici...macar sa reuseasca el sa ne incalzeasca sufletul; el si mirosul proaspat al diminetii de vara. Dupa indelungi dezbateri cu Daniela, am ajuns impreuna la concluzia ca fericirea o putem doar cauta, pentru ca mereu ne va lipsi cate ceva/cineva, mereu vom simti ca suntem neimpliniti. Exista momente scurte de fericire, dar care nu dureaza mai mult decat o clipire din ochi, momente de care ne amintim apoi cu tristete. Si dupa ce am ajuns noi la o concluzie, dupa ce ne-am lamurit, era mai multa lumina.
        Daca tot am scapat de astfel de preocupari, hai sa ne si trezim la realitate. Pam pam! E pe cale sa inceapa meciul doi, sesiunea pe care nu o asteptam deloc! Gata cu primul an in care am fost boboci, gata cu marile curiozitati, cu primul chiul de la seminar, si gata cu vanatul salii in care avem curs, pentru ca acum STIM unde se afla toate salile. Trece vremea noastra...totul trece. Pacat ca nu vom mai avea placerea de a-l asculta pe proful nostru de lingvistica, de a vedea cat de frumos scrie la tabla, de a rade la bancurile lui spuse exact cand trebuie.
       Cafeaua e la locul ei, frigiderul este plin de Cola, cursurile bine aranjate zac pe masa asteptand sa le executam si sa le zugravim in culori...totul e la locul lui, numai tu nu esti. Printre analize fonematice, Keats, Blake, Grigore Alexandrescu, ceva folclor si, cea mai importanta, lingvistica, ne ramane dulcea noastra muzica, ce ne canta si ne incanta in fiecare zi. Hai sa ne incarcam cu multa buna-credinta si cu ciocolata pentru perioada grea care ne asteapta si sa dam tot ce avem mai bun! Maine spunem START cu primul si incantatorul examen de la Texte..o placere!
        Bafta!

Time and others

           "There are many things that I would like to say to you, but I don't know how...", asta spune melodia de pe repeat, in locul meu. Am ajuns la sfarsitul curcubeului, ploua in fiecare zi, ce fericire! In sfarsit totul se spala, totul e ca nou dupa ploaie, ea face lumea sa renasca, sper, mai buna. Printre teste, proiecte, lucrari, mi-am amintit vorbele profului meu de dans: "Fetelor, fiecare melodie reprezinta 3 minute din viata voastra. Voi alegeti daca dansati fara vlaga, doar ca sa treaca mai repede timpul, sau dati tot ce e mai bun din voi si va bucurati de fiecare miscare. Totul depinde de voi!"
           Si am ales sa ne bucuram de momentele simple din viata noastra, sa regasim frumusetea pierduta a vietii. Macar atat cat mai putem. Lucruri tragice se pot intampla in fiecare clipa, poti sa nu mai fii intr-un minut; si m-am convins de asta zilele trecute, pentru ca numai mie mi se pot intampla cele mai ciudate lucruri. Dar macar am dansat.
          Timp prostut, zboara fara sa ii fie mila de noi! Mai ieri eram altcineva, altundeva, facand alte lucruri. Ma bucur ca sunt aici. Ca sunt asa. Nu sunt tot ce as fi vrut sa fiu...dar o sa reusesc asta, mai devreme sau mai tarziu. Trebuie. Pentru ca sunt persoane in viata mea care ma fac fericita prin lucruri simple. Sunt fericita ca exista cineva care ma iubeste. Zilele trecute copii mei de la gradi m-au strans in brate si mi-au spus : "I love you Andeea". Sunt inspaimantator de adorabili.
         
P.S. : Tot ascultand "Wonderwall", si rasfoind notite vechi, am gasit niste versuri foarte speciale:
         "Peste ani
          voi pasi alaturi de tine
          in adancul padurilor verzi
          pe tarmuri cu nisip
          si cand sorocul vietii noastre
          pe pamant se va sfarsi
          si in ceruri
          iti voi da
          mana mea."

P.S.2 Dar cine a scris asta?

REAlitate

           Sunt oameni posomorati in jur, oameni care au uitat sa mai zambeasca, sa mai fie ei insisi, sa creada sau sa fie buni. Buni cu ei, cu ceilalti, cu lumea in care traiesc, pentru ca, daca iti mai poate da cineva( cate o galeata cu apa rece in fata), nimeni nu iti poate lua. Lumea noastra e plina de oameni falsi, oameni care isi urmaresc interesul, care se folosesc de tine in momentele in care au nevoie, iar apoi, deja devii un obiect nefolositor. Nu zic ca strica existenta unui grad mic de egoism in fiecare, insa, totul cu o limita. Totul e bine sa fie limitat. Pana si zaharul face rau in cantitati mari.
         Sunt oameni pe care ii credem prietenii nostri, care ar trebui sa fie acolo mereu, orice ar fi, dar care iti strica toata dispozitia cu comentarii rautacioase nascute din..ce? Din inconstienta? Nu as crede asta... An dupa an legam prietenii, trecem de intreg procesul de cunoastere iar apoi, te dezamagesc in cele mai grele momente. Macar am 2 prietene, imi ajung! Suntem intr-o continua "fuga de" si "fuga pentru". Nimeni nu isi mai ia o pauza. Nici macar de ploaie nu ne mai bucuram, suntem intr-o graba neincetata.
        Oamenii uita de amabilitate, de bunavointa, de zambet. Colegii mei par fericiti, e zgomot, e o vorbarie ce nu se mai termina dar, chiar se simt fericiti sau pur si simplu intretin relatii pentru meciul doi? Eu nu mai pot sa vorbesc, sa interactionez cu oameni cu care simt ca nu am nicio legatura, nu ne leaga si nu ne desparte nimic. Din nou ma gandesc la Iona, si la speranta lui de eliberare: "Razbim noi cumva la lumina!" Oare? Putem sa mai razbim? E ca si cum cerul ar fi plin de nori grosi si se vede slab, o raza timida de soare.
       Am obosit. Am obosit sa mai privesc, sa zambesc, sa vorbesc. Sunt suparata pe Lume. Mai bine plec departe, sau macar vreau sa ma sprijin de un zid rece de piatra, sa simt fiorul de frig alergandu-mi prin tot corpul, sa ma trezeasca, ori sa ma sfarseasca. Cand ma uit in jurul meu, ma conving tot mai mult ca singura salvare e sa ma refugiez la mare, sa-mi spal sufletul de noroi, sa te scriu si apoi sa mor.