Cu drag, lui Nichita..

          Astazi e o zi speciala...astazi si norii s-au risipit, soarele a iesit mandru sa ne incalzeasca sufletele si sa se bucure ca astazi e ziua lui Nichita Stanescu. In urma cu 78 de ani, se nastea la Ploiesti cel care avea sa devina unul dintre cei mai de seama poeti ai literaturii romane. Nu vreau sa vorbesc despre omul  Nichita, pentru ca s-au spus atatea despre copilaria lui, adolescenta, amorul lui, ci vreau sa exprim unicitatea poetului Nichita. Acesta a fost inclus in curentul neomodernist, desi creatia lui depaseste in multe momente barierele acestuia. Ar fi fost si greu pentru un poet atat de original sa se incadreze in limitele unui singur curent literar.
         Poezia este, dupa cum afirma regretatul, dar niciodata uitatul Nichita Stanescu, "insasi viata", fara de care, de multe ori,  nu putem respira, nu putem strabate calea prea lunga sau prea scurta a vietii. Nu credeam sa invat vreodata a citi o poezie a puritatii imbinata cu un abstract halucinant, fiind adaugat un sentimentalism rar si o sensibilitate fara margini.
         Nichita era o fiinta lirica si "el insusi zbura intr-un cer neasemuit de frumos al imaginatiei", spunea despre el criticul literar Eugen Simion, iar un alt mare poet, Marin Sorescu, aducea parca in completare o metafora neasemuit de frumoasa, care il caracteriza perfect: "a fost toata viata numai si numai poezie, cu totul si cu totul poezie, ca un fluture intr-un paradis de polen". Asa era Nichita Stanescu.
        Din pacate, iubitul nostru poet s-a dus in cer prea devreme, mult prea devreme; am fi fost fericiti sa il avem acum printre noi si sa ii sarbatorim cum se cuvine ziua lui de nastere. Cu toate astea, Nichita Stanescu a fost, si este. Da, ne este. Il avem in suflet si avem o parte din el: poeziile, cu fiecare poezie citita, il simtim din ce in ce mai aproape.
        A murit la Spitalul de Urgenta, la ora 2 si 10 minute. Era marti, 13 decembrie 1983.

Iata una din poeziile mele preferate de la Nichita Stanescu:

Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tau
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov si rece
si harta serii fără margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.

Dati-mi un trup...

          Astazi mi-a venit in minte una din poeziile mele preferate, pe care o recitam cu multa placere impreuna cu prietena mea, Daniela, in zilele noastre de relaxare si poate, de ce nu, in zilele de tristete maxima.
E una din poeziile noastre de suflet, in care ne regasim, visam, speram si, desi ne aflam la km departare, inca ne inseninam zilele cu cate o poezie a lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, iar astazi...Blaga.

         Lucian Blaga - Daţi-mi Un Trup, Voi Munţilor

 

Numai pe tine te am, trecatorul meu trup,
si totusi
flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si-n plete,
caci lutul tau slab
mi-e prea strâmt pentru strasnicul suflet
ce-l port.

Dati-mi un trup,
voi muntilor,
marilor,
dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia
în plin!
Pamântule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei naprasnice inimi,
prefa-te-n lacasul furtunilor cari ma strivesc,
fii amfora eului meu îndaratnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea maretii mei pasi
si-as apare navalnic si liber
cum sunt,
pamântule sfânt.

Când as iubi,
mi-as întinde spre cer toate marile
ca niste vânjoase, salbatice brate fierbinti,
spre cer,
sa-l cuprind,
mijlocul sa-i frâng,
sa-i sarut sclipitoarele stele.

Când as urî,
as zdrobi sub picioarele mele de stânca
bieti sori
calatori
si poate-as zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecatorul meu trup.

Daca, daca, daca...

          ... as fi putut opri timpul in loc? Sa ramana asa cat timp vreau eu si sa imi incant clipele cu muzica tacerii... Daca as fi putut citi gandurile oamenilor..? Doar sa pot afla tot ce gandesc oamenii pe care ii intalnesc pe strada, care sunt grijile lor, sa stiu ce cred cu adevarat despre mine persoanele din jurul meu. Daca as fi putut fi invizibila? Sau sa am puteri magice si sa reusesc sa ma teleportez in ce loc as fi vrut eu..? Daca nu as fi trait in lumea asta, aici, acum?
       Daca as fi fost unul dintre miile de maci ce danseaza intr-un lan de grau? Daca as fi locuit langa un curcubeu? Sau, mai bine, daca as fi locuit pe malul marii? M-as fi jucat cu picioarele in nisip, as fi construit castele in care sa fi trait o viata, as fi numarat vapoarele si as fi mirosit a mare... Daca as fi fost o stea de pe cer, sa fiu numarata de indragostitii visatori..?
       Daca as fi fost o pagina de roman? Sau chiar o libelula sa zumzai toata ziua...? Daca as fi fost un cantec, sa fiu fredonata la orice ora? Daca as fi fost un patratel de ciocolata? Daca as fi fost eu insumi ploaia? Sau curcubeul insusi? Daca as fi fost o crema de zahar ars..??
Daca as fi fost o margareta....atunci m-ai fi cules?

Saturday's book

 

           Romanul de astazi se numeste "Crima si pedeapsa", scris de Fiodor Dostoievski, fiind publicat pentru prima dată în ziarul intitulat „Mesagerul rus”, apărând în 12 numere lunare ca mai târziu să fie publicat ca roman, fiind considerat una dintre cele mai cunoscute opere literare a tuturor timpurilor, cu influențe asupra romancierilor ce i-au urmat.
          Dostoievski pune in prim plan drama lui Raskolnikov, un fost student, care renuntase la studii din pricina ca nu avea bani, precum si planificarea amanuntita a crimei pe care urma sa o savarseasca. Punand toate detaliile la punct, pleaca hotarat sa o omoare pe camatareasa lui, Avdotia, cu toporul vecinului sau, simtindu-se indreptatit sa fac asta, deoarece el considera ca a iesit din randul oamenilor normali si ca menirea lui este sa curete lumea de oamenii care au o existenta zadarnica. Planul nu ii iese insa asa cum vrusese el, pentru ca apare si sora acesteia, Lizaveta, care descopera crima. Fara sa stea pe ganduri, o omoara si pe ea, cu acelasi topor. Pleaca repede de la locul crimei, nu inainte de a o jefui pe batrana, si urmeaza cateva zile de somn profund, de vise cu victimele lui si de neliniste.
         Observam in plan secundar relatiile pe care acesta le intreprinde cu Marmeladov, un personaj "moale", dupa cum ii spune si numele, precum si prietenia lui cu Razumihin. La moartea lui Marmeladov, ajuta familia acestuia sa iasa la liman, fiind profund impresionat de fiica lui, Sonia, care va juca un rol important in viata lui. Tocmai acesteia ii marturiseste crima savarsita si ea nu il judeca, ci il indeamna sa marturiseasca. Urmeaza una din cele mai impresionante scene ale romanului, in care el este interogat de judecatorul de justitie, Porfiri, care il chinuia psihic si voia, in zadar, sa il faca sa marturiseasca.
        Implinindu-si scopul, acela de a vedea daca este un Napoleon, daca putea face orice ii trecea prin cap, merge la politie si cu un glas moale, isi marturiseste fapta. Este condamnat la 8 ani de munca silnica in Siberia si este urmat de Sonia, de care se indragoste. In final, prin cainta, se mantuieste, ajunge sa viseze , sa isi doreasca o viata alaturi de Sonia. Este un roman in care nu impresioneaza doar psihicul lui Raskolnikov, ci si modul in care sunt construite personajele secundare, dorinta lui Raskolnikov de a-si depasi conditia umana, iar apoi de a visa, spera, iubi.

Strange Things...

             "Bang!" - gata, m-am trezit. Nu, nu cazuse nimic, totul era la locul luI in camera mea care mirosea a crema de zahar ars. Altceva se intamplase- in interiorul fiintei mele. De cand mi-am pierdut sufletul parca e mai mult loc acolo. Bate vantul si e frig. Cred ca ploua- de data asta, in camera mea. Rama cu fotografia in care eram fericita, A cazut si m-a spart, creioanele danseaza pe birou, paharele aluneca si ele, scaunele Mele se joaca de-a v-ati ascunselea. Totul a prins viata in camera mea, numai eu nu.
             E haos in lumea mea...Farfuriile sunt in aer, cartile mele au plecat la plimbare, oglinDa s-a spart, parfumurile fac baie. Si eu...eu nici nu ma pot ridica din pat. Ce ciudat! Ce-i cu toate piciorusele astea negre? Si capul, nu mi-l pot misca. OooY....ba chiar, am si aripi. Cu greu ma intorc si incep sa imi iau vant sa pot zbura. Si...si...zboooor!! Ajung la o balta de parfum sa ma pot vedea. Dar stai, ce-mi vad ochii? Sunt o buburuzaaaa. Ma ascund repede sub o pana. Dar sunt la fel. Ce usurare, acum n-o sa trebuIasca sa imi port ochelarii! Pieptul mi-e o armura, cred ca nici nu se poate sparge. Si vai, aripioarele mele rosii s-au umezit. Sunt grele. Ce-o sa fac de acum? Macar sa imi caut o margareta, sa locuiesc in ea, siNgura. Ploua din ce in ce mai mult si nu e apa, e un lichid neGricios, lipicios. Uff...tocmai acum cand puteam zbura. Aripile imi sunt la pamant, nu mai e speranta. Si podeaua cand a disparut?
            Bine spunea Iona: "E invers, totul e invers!". Acum sunt o buburuza fara suflet si fara sa poata zbura. Nici macar lacrimi nu mai are. Dar ce se vede acolo sus? Vine din ce in ce mai repede, spre mine; e...melcul meu proaspat de la mare, care-a cazut de pe birou!! Alerg, alerg si...Buf! Tremur. A cazut exact langa mine. Aproape ma strivise...poate era mai bine.

How to loose...

           In fiecare zi pierdem cate ceva...dar numai anumite lucruri dor daca le pierzi. M-a durut cand mi-am pierdut anii de liceu, prietenii pe care credeam ca ii am acolo. Mi-am pierdut profesorii mei de suflet, care m-au invatat cum sa fiu, cum sa ma port, cum sa fac din existenta mea ceva unic. Mi-am pierdut serile nebune pe care le petreceam cu prietenele mele in care dansam, cantam, sau pur si simplu vorbeam pana in zori.
          Credeam ca mi-am pierdut viitorul cand am aflat ca nu am intrat la Facultatea de Jurnalism, ci, soarta a decis ca locul meu e la Litere. Am plans. Dar acum ma bucur enorm ca sunt aici. E ciudata viata noastra...pierdem anumite lucruri sau persoane, credem ca ne sfarsim, ca nu ne vom reveni niciodata si ca o sa traim in tristete pana la sfarsit, dar...nu e asa, cand nu te astepti, iti zambeste un Patratel.
          Mi-am pierdut sufletul...si m-a durut, ma doare. Ce fac cand pierd?? Cand alerg dupa metrou(in fiecare dimineata) si il pierd...tot ce fac e sa il astept pe urmatorul. Cand mi-am pierdut prietenii, m-am intristat. Iar cand mi-am pierdut sufletul, am decis ca pot sa traiesc si fara el, trebuie doar sa il inlocuiesc cu muzica mea. Dar cand imi pierd speranta, nu mai pot incerca sa recuperez ce am pierdut...pentru ca, spre tristetea mea, locul meu nu era acolo...

          Tu ce faci cand pierzi?

Saturday's book

            Un alt roman care merita sa fie printre lecturile noastre este "Quo vadis", scris de Henryk Sienkiewicz. Acest roman istoric, dar care are in prim plan o poveste de dragoste, a castigat premiul Nobel in 1905 si prezinta persecutiile crestinilor de catre imparatul roman, Nero.
            Henryk Sienkiewicz ne ajuta sa pasim intr-o lume de acum sute de ani, din vremea marilor aventuri romanice care ne cucereau inca de cand eram copii. Este un roman care ne completeaza cunostiintele istoriei romanilor si ne uimeste cu atat mai mult cu cat avansam in lectura. Titlul romanului face referire la intrebarea retorica- "Quo vadis Domine" ( "Incotro, Doamne?")-  pe care si-o pune Apostolul Pavel cand il vede pe Iisus Hristos, el fiind condamanat la moarte, ca restul crestinilor, de altfel.
           Toate aceste monstrozitati pe care le realizeaza Nero, au in centru povestea de dragoste dintre Vinicius, ateu,  si Ligia, crestina. Acesta fuge si se ascunde la crestini, la Ursus, iar Vinicius pleaca in cautarea ei, angajand si pe Chilon sa o caute. O regaseste, dar nu pot fi impreuna pentru ca Nero o prinde impreuna cu ceilalti crestini. Apostolul Pavel, ultimul dintre apostoli care impartasea invatatura lui Iisus Hristos muri cu acelasi zambet si cu fata luminata ca ceilalti crestini care nu au vrut sa renunte la credinta lor. Din pacate, Nero vrea sa moara si Ligia, asa ca organizeaza un spectacol pentru popor in arena in care se gaseste un taur si ea dezgolita. Vinicius se afla in public, disperat ca nu o putea ajuta. Aici avem una din cele mai socante scene ale romanului. Cu toate ca era ateu, Vinicius incepe si se roaga cu patima lui Dumnezeu sa o salveze pe Ligia, chiar si cand taurul pornise spre ea. Deodata, Ursus intra in arena si o salveaza pe aceasta, omorand taurul.
          Cei doi reusesc sa fie impreuna, bucurandu-se ca prin credinta lor s-au salvat. Sute de crestini au murit din cauza imparatului roman, pentru ca el i-a invinuit de incendierea Romei, pe care inca nu stim daca el, sau niste hoti au realizat-o. Ceea ce ne uimeste este puterea credintei crestinilor, scenele in care este pusa mai presus dragostea pentru Dumnezeu, increderea lui Vinicius in salvarea Ligiei, implinirea dragostei lor.
Este un roman care nu am vrea sa se termine, intre paginile caruia am vrea sa ramanem, ca sa intram in lumea lor; e dragoste, credinta.

Saturday's book

 

         M-am gandit ca e timpul pentru o schimbare, daca tot e primavara, si soarele pune stapanire pe fiecare coltisor inghetat, asa ca o sa avem in fiecare sambata o carte ce merita sa se afle printre lecturile noastre de suflet. Iubesc cartile in care imi regasesc gandurile si carora le regret sfarsitul...care inseamna viata sau moarte, disperare sau speranta. Romanul care va incepe ciclul cartilor recomandate de mine este unul din preferatele mele si anume, Anna Karenina scrisa de Lev Tolstoi.
        Tolstoi reuseste sa construiasca un univers in care se impletesc pasiuni, dorinte, dureri, vise, amagiri si, mai presus de toate, curajul de a risca, univers destul de rar intalnit in lumea literara. Romanul graviteaza in jurul Annei Karenina, lucru pe care il puteam banui destul de usor inca din titlu. Aceasta ne este prezentata in inceput ca o femeie deosebita, frumoasa, cocheta, o donna angelicata a lumii rusesti. Ceea ce ne uimeste si ne atrage si mai mult sa citim cu o dorinta arzatoare pagina cu pagina, este nevoia de dragoste ce pluteste in lumea lui Tolstoi.
       Inca de cand il intalneste pe Vronski, Anna, desi casatorita, se indragosteste de el si ii acorda un dans, la bal, urmand ca el sa rosteasca replica ce a ramas in istorie: " Cand valseaza omul cu dumneata, parca se odihneste". Intre cei cei doi se infiripa o poveste de dragoste acompaniata in planul secundar, de o idila intre Levin si Kitty care, deopotriva sunt leganati de valurile dragostei. Regasim in roman si motivul atat de des intalnit la Tolstoi, existenta lui Dumnezeu, incertitudine in care se zbate Levin. Dragoste, speranta, nevoia de siguranta, visuri distruse, disperare, toate astea sunt stari prin care trece Anna Karenina.
       Depaseste toate obstacolele aflate in calea dragostei ei, este iertata de sot, devine mama, lupta pentru ceea ce simte, pentru a fi fericita in bratele lui Vronski insa, destinul ii este potrivnic. Gelozia pune stapanire pe ratiunea Annei Karenina si aceasta o duce spre sfarsitul ei. E o poveste ce pune intr-un colt dragostea unei familii, statornicia, siguranta, iar in celalalt pasiunea, riscul, disperarea, speranta, iertarea, Dumnezeu si...moartea.

Leapsa- viciile mele

           Astazi am primit o lepasa de la Daniel Preda (http://nametii.com/viciile-mele-leapsa/) cu o tema interesanta, care m-a pus pe ganduri: viciile mele. Ei bine, eu cred ca toata lumea are cel putin 3 vicii, de care incearca in zadar sa scape sau, din contra, se obisnuiesc cu placerea starii de bine in care aceasta ii induce. Consider ca viciile nu se opresc doar la tigari, bautura sau cafea ci se raspandesc cu un impresionant avant, insemnand, in esenta, tot ceea ce pune stapanire asupra timpului nostru si, de altfel, obiceiurile de care nu putem scapa.
          Unul din viciile mele, de care incerc sa scap in zadar, este aceasta minune a tehnologiei, internetul. Ba chiar, am taria de a recunoaste si de a striga in cele 4 zari ca "Numele meu este Andreea si sunt o <<internet-alchoolic>>"  De la facebook, la diverse site-uri de filme online, ziare online, la blog-uri cu diferite teme, in fiecare zi e o lupta pe viata si pe moarte intre mine si sora mea, pentru a castiga mult-doritul loc la laptop.
         Apoi, un alt viciu al meu il reprezinta ciocolata si toate preparatele cu ciocolata. De fapt, e mai mult decat un viciu, e modalitatea de a ma cuceri, de a ma convinge sa fac anumite lucruri, de a ma castiga( prietenii stiu de ce). E una din placerile pe care mi le implinesc la orice ora din zi sau noapte, cu atat mai mult cu cat asta implica amandinele, prajiturile mele preferate.
        In sfarsit, un alt viciu al meu, desi mie imi place sa o numesc dragoste, o reprezinta cartile.Si da, eu citesc de mai mult de 3 ani, timp in care am invatat sa apreciez diferite genuri de carti, am invatat cum sa critic, cum sa interpretez, cum sa selectez cartile, lucru care s-a accentuat o data cu studiul meu in Facultatea de Litere. Imi plac cartile carora le regret sfarsitul...
       Cam atat cu viciile mele, nu ca nu as mai avea, ci pentru ca exista posibilitatea sa plictisisesc. Dau mai departe leapsa aceasta tuturor celor care sunt dispusi sa se evalueze si sa isi recunoasca viciile.