Who wants to be right as rain....??

         

Iubesc oamenii care stiu sa ia ce e mai bun din viata lor si care stiu sa pretuiasca dragostea, dar si mirosul de toamna visatoare ce pluteste in aer. Iubesc oamenii care stiu sa se bucure de ploaia care cade, umezindu-ne  sufletele prafuite, pierdute de speranta. Exista momente in care singuratatea te intregeste ca persoana, ca fiinta ce simte, crede, spera, gandeste, iubeste. Si nu simti o tristete ce te apasa, te sfasie pentru ca mai apoi sa te nimiceasca si sa-ti sfarme inima in mii de bucatele, ci pur si simplu intri intr-o stare de liniste profunda, de pace...plangi fara lacrimi si fara lumina. Dar ploaia e speranta, mergand in ploaie simt ca ma pot pierde intr-un lan de floarea-soarelui pentru ca apoi sa ma regasesc si sa fiu tot eu, acelasi suflet cald.
Iubesc oamenii care stiu sa priveasca cerul si sa zambeasca sau acei oameni care raman siguri pe ei in mijlocul multimii care se-ndreapta grabita spre caminul lor, departe de toata agitatia de pe strazi.Pentru ca pana la urma, e de ajuns sa respiram si sa simtim mirosul de tei din aer ca sa ne dam seama ca e vorba, pur si simplu, de traire....

             Am visat ca alergam desculta pe marginea marii si vantul se juca cu parul meu dezordonat...Picioarele imi erau gadilate de nisipul ud, iar valurile spumoase, reci, care se spargeau lenese la mal, imi infiorau fiinta.Intinsa pe nisipul fierbinte, cerul albastru imi incalzea privirea, un nor ca o vata de zahar se intindea cuceritor si plutea purtat de vant. As fi putut sta asa o vesnicie, cu ochii inchisi, cu mirosul proaspat de mare care ma invaluia si ma purta departe...mai departe decat as fi putut ajunge vreodata. M-am intors si deodata ai aparut tu....dulce zambet senin, si m-am pierdut in imbratisarea ta cu miros de crema de zahar ars. Ma pierdeam in ochii tai, aceiasi ochi in care mi se oglindea sufletul si imi vedeam visurile....Sufletul meu e ca un copil care asteapta cu nerabdare dimineata de Craciun ca sa-si deschida cadourile mult-asteptate. In sufletul meu e miros de vanilie si se simte ploaia care tocmai a trecut, lasand in urma frunzele ude, e invaluit de speranta, dragoste si e o muzica continua....Ai grija iubitule, de sufletul meu....

Pentru sufletul meu...

Scriind, simt ca traiesc si intr-adevar gandul mortii inevitabile isi diminueaza  puterea de a-mi ingrozi constiinta, care imi sopteste:mii de oameni mor chiar in aceste clipe, oameni umili, dar si oameni mari. Cand nu scriu ma simt pierduta....am nevoia sa eliberez aceasta lume nemaipomenita pe care o port in mine si miile de ganduri ce nu ma lasa inchid ochii, si pur si simplu sa plutesc, sa zbor si sa visez. Sa visez ca zbor ca un fluture dulce de primavara care ar vrea sa ajunga in inaltul cerului, dar care e prea mic pentru a face asta singur. Sau sa stau, sa privesc marea, vantul sa imi mangaie parul si....sa zambesc. Dar pana atunci, o sa scriu despre tot ceea ce inseamna sufletul meu...